almodovar-ul din noi

Vreme de rahat. De trei zile plouă aproape încontinuu, dar cred că ştiţi şi voi, doar vă mai uitaţi pe geam aşa din când în când. Sau nu? De fapt, nici eu n-o fac. Prefer să trag perdelele şi să uit că e zi sau noapte. De fapt, la cat de linear e totul câteodată, chiar nu mai contează cât e ceasul. Mă iau după miros. Există mirosul de luni, de marţi, etc etc etc. Pentru mine, ziua de luni e aproape identică cu ziua de joi si cea de marţi cu vinerea, miercuri e degeaba, sâmbătă şi duminică nu există. Ştiu că e irelevant . Oricum, într-o zi ca asta, aşa de friguroasă şi umedă am ieşit acum câţiva ani să întind la uscat nişte haine pe balcon. În curte, Ildi era întinsă pe o masă lungă, cu sicriul deschis. Femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în negru plangeau, câinii de pe lângă ghena de gunoi scormoneau în pungile pe jumătate deschise şi copiii jucau fotbal puţin mai încolo. Am rămas şi eu în balcon să mă uit la slujbă, pentru că, oarecum, Ildi îmi fusese simpatică. Cum stăteam cu un nivel mai sus decât restul am putut observa foarte bine faptul că Ildi fusese machiată, şi da, într-adevăr, machiajul la morţi face minuni. Nu arăta vie. Poate pentru că nu era. Ştiam că îi lipseşte ceva. Ţigara din colţul gurii. Cât era în viaţă, Ildi era un horn veritabil. Înmormântarea ei a fost totuşi mai reuşită decât a copilului Dacianei, chiar dacă nu a avut parte de vreme frumoasă. Încă în doliu, Saniy şi-a luat un pudel alb, pe care îl plimba la 7 dimineaţa şi la 8 seara. Probabil că îl ajuta să treacă mai uşor peste pierdere. Însă pudelul aducea puţin cu Ildi. Poate din cauza frezei. Mai târziu am aflat că presupunerile mele fuseseră total greşite. Pudelul era al machieuzei care îşi făcuse treaba atât de bine cu faţa lui Ildiko, înainte ca ea să fie sigilată. Şi machieuza era o arătare mai mult decât dubioasă. Singurul lucru pe care îl avea în comun cu Ildi era că fuma îngrozitor de mult. Lucrurile pe care nu le aveau în comun era faptul ca una era vie şi cealaltă moartă, iar machieuza avea ditamai tatuajul pe braţul stâng. Dar de ce povestesc astea? Saniy şi machieuza au trăit (cum ar spune poveştile cu happy end) happily ever after. Dacă Ildi nu s-ar fi dus pe copcă, Saniy nu ar fi avut un pudel alb pe care să-l plimbe de două ori pe zi. Bună afacere.

Tot într-o zi ca asta cineva mi-a dat papucii pentru că nu vorbeam aceeaşi limbă. Am încercat să găsesc o cale de mijloc: Do you speak English? Parlez-vous français? Habla espagnol? Nem? Na jaj, so we’re finished, kaput! I thought you were…aaaa, cum se spune pe limba ta? very szerelmes. I was wrong. Păi…am văzut în librărie Învaţă limba maghiară în 40 de zile...prea mult? You can’t wait? Budapesta? …da, mai aproape ca Bucureşti, no problem. Oh, YES problem! ok…I got it. nu, nu, că e ok. one…two…two days of palinka and I’m good as new. I really wish you a very nice trip. Apoi am făcut făcut piesa The Bloody Bus (http://www.youtube.com/watch?v=_1S38DhEwIk&feature=channel_page)

Tot într-o zi ca asta, adică ieri, am văzut un film extraordinar, apoi am căzut în mizeria de a remarca un fapt inevitabil: acela că unii oameni se maturizează extrem de respingător, de libidinos. Totul arată ca şi când mai mult de jumătate din neuroni s-au pierdut pe drum. Unde?
Nu ştiu, că dacă aş fi ştiut nu-i pierdeam. E revoltător să ajungi la o vârstă sub treizeci de ani să te comporţi mai desuet decât proprii părinţi.

Recitind ce am scris îmi dau seama ca nimic nu are legătură cu nimic. Dar de ce trebuie să aibă? Câteodată e pur şi simplu enervant să încerci să faci conexiuni ca să demonstrezi că eşti logic. Eu nu sunt.

ai o idee (bună)? atunci fă-o!

Ideile nu  îmi vin  în faţa unui calculator, scriind. Stau de imediat două ore pe un scaun, mestecând un polmol neaprins, cu vh1-greatest hits (suntem pe Dolce). Presimt că e una din zilele pe care am să le petrec mai bine de jumătate stând în pijama. Creierul meu (evident, mai deştept decât mine) refuză să facă ceva. În ultima vreme mi-am cam bătut joc de el, punându-l la lucru, şi azi s-a gândit să-şi ia o vacanţă binemeritată. Da, tot despre creier e vorba. Ei, uite că aveam şi o idee bună, dar s-a pierdut pe drum. Ideile bune vin în timpul somnului, le visezi, şi dacă nu te trezeşti în acel moment să le notezi, pierdute rămân. Lucrez mai mult în timpul somnului, lucrez mai mult plimbându-mă pe stradă, lucrez mai mult stând la o bere, lucrez mai mult fără program fix (deşi am tot felul de liste şi bileţele cu ce trebuie făcut, iar în materie de punctualitate- sunt un exemplu!), lucrez mai mult când nu sunt fericită. Am, deci, toate condiţiile să scot ceva bun. Sau nu.

Uite că mi-am făcut şi un psihotest, ca să mă simt mai bine. What kind of chick are you? Rezultatul meu: Alexandra, you’re a selfish bitch, the only thing worse than you is your mom. Ăsta nu a prea ajutat. Încerc altul: How will you die?. Îmi zice că eu nu o să mor. Da, asta chiar e ceva. Sunt foarte impresionată. Atât de impresionată încât trebuie să aflu What is the theme song of my immortal life? ha ha, Britney Spears- Circus! În acest caz, preferam aflu că mor mâine, decât să ascult piesa asta o eternitate. Măcar nu e Lady Ga Ga.

OK, ne-am detaşat destul. La treabă, Felseghi, la treabă! (

un mare LOL

Ahahahahaha, nu mă pot abţine, ahahahahahaha, căutând nişte hârtii într-un sertar am dat de jurnalul meu din clasa a cincea (da, chiar aveam aşa ceva! si chiar m-am ţinut de el, după cum observ din datele lui.

Data: 5          Ziua: vineri          Luna: februarie 1999

Dragă jurnalule,

E prima dată când mănânc gumă cu aparat dentar. Tu ce mai faci? Azi m-am certat cu soră-mea din cauza televizorului. Ne-am uitat toată ziua la “Alas de pasion”, “Corazon de zingara” si Mtv. Ieri dimineaţă la ora 7.30 am vomat pe stradă, ajutată de mama. Am crezut că  nu îmi dau tezele. Dar le-am dat şi culmea, am ştiut.

bun, mai dau câteva pagini (înapoi):

Data: 23          Ziua: sâmbătă          Luna: ianuarie 1999

Nu ţi-am spus ce am făcut joi şi vineri. De altfel poate nici nu e prea important. Joi a fost o zi superbă (după-masa). Atunci când după o oră obositoare de pian am urcat la noi în clasă şi acolo am făcut discotecă. Spre mirarea mea a fost o discotecă mixtă, au fost şi cei din clasa a VIa şi a VIIa. Principal este că m-am simţit bine, am mâncat şi am băut etc. Vineri a fost o zi mai specială decât joi. N-am fost la şcoală (spre bucuria mea) şi am târziu am avut “producţie”. N-am fost decât 4 elevi şi câţiva părinţi. M-am încurcat la Bach. Am fost la Mcdonalţ cu mama, Iulia, mama ei şi frate-so. Am mancat o plăcintă cu vişine şi coca cola. M-am dus la buda aia superbă în care mi-a plăcut cel mai mult să stau.

Da, McDonald’s  abia apăruse şi era un eveniment notabil dacă te duceau ai tăi. Eu pupam aşa ceva numai la ocazii speciale. )

Acuma trecem la sâmbătă. Am făcut cu soră-mea la pian melodia “Hijo de la luna” şi ne iese perfect.

No comment.

Data: 4         Ziua: marţi          Luna: ianuarie 2000

Azi am fost la doctor şi mi-am văzut intestinul. Cred că ar trebui să scriu din două în două săptămâni, ca să se întâmple mai multe ca să am ce să scriu.

Dumnezeule, observ că durează până la sfârşitul clasei a VIIIa. Ce consecvenţă!

Data: 5       Ziua: marţi        Luna: iunie 2002

Bine că am avut şi banchetul, bine că a trecut, urăsc banchetele. Totul a fost naşpa. Chiar dacă am vrut să par entuziasmată, n-am reuşit. Pentru că: în primul rând l-am făcut la cantina Farmec şi a fost muzică naşpa, toţi profii se holbau la tine şi comentau şi în al doilea rând a plouat cu găleata. Apropo, nu mai suport! De vreo 3 săptămâni la noi în clasă se fuck carneţele de amintiri. Ştii tu, din alea naşpa în care tre să scrii ce-ar vrea să citească unii. Texte de genul: Bafta la capacitate, fii tot aşa de simpatic(ă) şi bun(ă) ca pănă acum sau păstrează-ţi zâmbetul. Eu nu mi-am făcut. Pentru că, spun din experienţă personală, eu am scris numai minciuni în aceste carneţele.

Data:…                   Ziua: sâmbătă                   Luna: aprilie 02

L-am făcut pe tata fan VDV. L-am dus la concert Viţa în Euphoria (9 martie 02) şi de atunci tot vrea să înveţe la chitară piesa Liber. Mai spune că l-a impresionat apariţia lor pe scenă. Şi pe mine…mai ales a lui Cezar. arrrrr

Trebuie să recunosc că ne-am distrat atunci eu şi tata.

Ooook, pauza s-a terminat, hai să ne întoarcem la lucruri mai serioase. Trebuie să recunosc că asta mi-a făcut totuşi o zi mai bună şi acum râd din nimic. Mai beau o cafea pentru asta.

acasă via paris-pădureni

Acasă înseamnă multe lucruri. Pentru mine, acasă nu e un loc, ci sunt oamenii cu care am crescut, cu care ma simt confortabil, cu care îmi împart gândurile şi visele, obsesiile şi planurile de viitor. Acest “acasă ” al meu nu e mare, însă fragmentat şi împrăştiat în toată lumea ca cioburile unei sticle sparte.

Sunt perioade în care mi-e atât de dor de ei încât pentru câteva zile îmi pierd echilibrul. Îmi revin repede pentru că (aşa cum spun englezii) it’s just the way the cookie crumbles, nu? În acele zile visez verile de la Padureni, eu citind biografii imposibile pe terasă la soare, ascultând studiul fără chef al lui “Motorash” pe un pian dezacordat şi vechi, grătarele de la miezul nopţii care ţin până dimineaţă, amintiri despre noi, despre alţii, despre cei care nu mai sunt. Doar atunci simt că aruncându-mă pe iarbă, pământul mă atrage cu o forţă gravitaţională imensă. Nu mă mai pot ridica. Marian spune că e doar lene, eu cred însă că e mult mai mult. E stabilitate. Stabilitatea pe care nu ţi-o pot da decât acei oameni, stabilitatea pe care îmi place s-o numesc acasă.

Ne facem planuri care sigur nu se vor materializa şi ştim asta, dar e frumos să visezi. Atunci trăim atât de mult stând pe loc, încât devenim “cehovieni”, şi asta inconştient.

Sunt singurele zile în care îmi place să gătesc. Pentru alţii.

inside a woman’s purse

Recent am fost la un punct de a-mi da foc la geantă cu un chibrit nestins. Încă în panică am început să verific dacă lucrurile mele erau “tefere” şi am ajuns la concluzia că interiorul genţii unei femei sperie. Interiorul genţii mele mă sperie. Caut din ce în ce mai rar în ea, depozitez din ce în ce mai mult.  Ultima dată mi-am căutat un pix pe care, evident, nu l-am găsit, dar în schimb TA DA DAM! am scos la iveală pachetul de ţigări pe care credeam că l-am uitat la cafea săptămâna trecută! Apoi scormonesc şi mai adânc şi găsesc în felul următor:

o ruletă (pentru că nu ştii niciodată când trebuie sa măsori cadre de uşi si distanţe exacte), metru de croitorie, ace de siguranţă (pe care le înjur de fiecare dată când îmi iau telefonul din geantă…ace de siguranţă- antifurt!), apoi o colecţie de pliculeţe de zahăr luate mai de peste tot, 5 rujuri, creioane de ochi, “pour en finir avec le jugement de dieux”, un grotowski, antologia de teatru contemporan balcanic,  un set întreg de coli ministeriale, o pereche de blugi (nu se ştie niciodată daca o să dorm acasă şi nu suport să port aceleaşi haine două zile la rând), un film foto (nu se ştie de ce şi când a apărut acolo). un cd cu windows xp (aceeaşi confuzie),  facturi şi bonuri (în speranţa că o să mi le deconteze cineva o dată şi-o dată), tot felul de hârtiuţe şi liste, jucăria din happy meal, nu-mi amintesc să fi mâncat de mult cheesburger şi totuşi uite ambalajul, hm… mai la suprafaţă: mp3 player, aparatul foto, 3 perechi de ochelari: una cu lentile rotunde şi ramă groasă, una cu arcuri şi ochi, alta cu lentile concave. apoi alt compartiment cu picături de ochi şi tot felul de pastile.  apoi mai e compartimentul de carduri: cardul brd, cardul sensiblu, cardul helpnet, studcard, id card etc etc etc.

da, am casă. vorbesc serios.

unde iesim vinerea asta?

de cand m-am intors in cluj simt o nevoie uriasa de a merge undeva sa ma dau in spectacol (nici o legatura cu ceea ce fac de obicei! ).  m-am saturat ca majoritatea nightout-urilor sa fie compuse din cativa oameni care stau la o masa in fata unei beri (pentru mine- aceeasi unica bere, prietenii stiu de ce ).  n-as avea nici o sansa in a-i chema la dans, pentru ca mi-ar luat prea mult timp sa le explic ca “a dansa” inseamna sa iti misti tot corpul, nu doar gatul stanga-dreapta. deci uite din start un impediment! al doilea motiv ar fi ca nu ai unde.

FIRE (pe numele lui adevarat ZVON) – marea pepiniera a “combinatiunilor” umane si inumane, locul in care nu esti sigur daca transpiratia de pe tine este cu adevarat a ta sau celui de langa tine. Ca orice pivnita care se respecta, si Fire detine  clasicul miros de bere amestecata cu urina. Doua amintiri cruciale ma leaga de acest local: una cand iesind pe la 4 dimineata de acolo era sa fim luati de politie si a trebuit sa mintim ca suntem turisti olandezi, si una in baie care…chiar nu merita mentionata! )

In JANICE nu mai merg de cand m-au rugat sa-mi las haina la garderoba. Janice nu e magyar szinhaz am spus si am plecat.

INSOMNIA a devenit localul minoritatilor etnice. aici gasim: arabi cu miros de fast food, francezi care se plang de situatia politica romaneasca+ minoritatile obisnuite de pe la noi (adica detinatoare de buletin romanesc).  Acolo e locul in care tu insuti/insati incepi sa te simti minoritar.

bun, mai e KLAUSEN. In Klausen (la fel ca si in fratele lui, KREUTZER) e curatel. Dar spre deosebire de Kreutzer, in Klausen chelnerul iti vinde sosete. been there, done that. A venit la mine si mi-a spus ca a observat ca-mi plac ciorapii si el are de vanzare, 5 lei bucata. Bine, atunci vreau un becks si o soseta.

Zilele astea am fost in le GENERAL, am intrat la baie sa ma spal pe maini si m-am trezit cu robinetul in mana. Nu imi imaginez cum l-am pus inapoi. (incredibil cum lucreaza mintea umana in momente de panica! )

ooook, hai ca m-am plictisit sa mai scriu,  voi continua maine…sau alta data. de fapt, nici nu prea conteaza unde iesi, ci cu cine, nu?

vrea cineva in HELTAI??

hoooooooocus pooooooooocus

Mi-am adus aminte de piesa lui Hristo Boicev, în care Doko Meto Luko şi Liubka se întâlnesc într-o gară cu Harry Houdini care îi învaţă că totul există numai în inchipuirea lor şi că am putea dispărea cu toţii încuiaţi într-un cufăr cât am număra pănă la 20. Abia atunci trenul opreşte în gară. Cei patru urcă şi-şi dau seama că nu doresc să meargă undeva anume, ci pur si simplu sa fie ca toţi ceilalti oameni din tren. Dar trenul e gol. Houdini le răspunde “mi-aţi cerut să opresc un tren” (nu şi călătorii din el).

Oamenii sunt într-o continuă mişcare, mai rău decât pământul de sub picioarele lor. Măcar pământul are un ax fix. Câţi dintre noi se pot mândri cu aşa ceva?

În ultima vreme, mi-a fost dat să cunosc o categorie foarte specială de oameni: sugativele de energie, oamenii-burete. Oamenii care absorb o parte semnificativă din tine, dar care nu-ţi dau nimic în schimb. Se simt frustraţi dacă le-ai cere aşa ceva. Oamenii care nu pot trăi fără alţi oameni, care simt mereu nevoia de confirmare. Majoritatea adoptă o atitudine de persoane fragile, care cer să fie protejate. Apoi victima devine agresor. Acesta e felul lor de supravieţuire. Mă gândesc cum s-ar comporta dacă s-ar nimeri în trenul gol al lui Harry Houdini?

Oamenii aceştia sunt ca o carcasă: primesc totul dinafară, dar nu sunt capabili să răspundă, pentru că ei în esenţă nu sunt decât un vid. Iar vidul nu-l poţi închide într-un cufăr, să numeri până la 20 şi să dispară. El este pur şi simplu. Ca mulţi dintre noi.

Sunt fericită când mă gândesc că mie (şi altor câţiva) ni se permite câteodată să apărem şi să dispărem din cufăr exact cum dorim; că uneori putem dilata sau contracta timpul, schimba finalurile unor poveşti şi că totul depinde de noi. Depinde de noi într-un teritoriu de câţiva metri pătraţi. Cred că asta e cea mai rea amăgire. Cum spune si Harry la un moment dat “Doamnelor şi Domnilor, ceea ce aţi văzut se numeşte hipnoză obişnuită, pe care o poate face orice iluzionist de duzină. Şi hipnoza este o evadare din realitate, dar, din păcate pe un termen scurt, pentru că omul se trezeşte într-o zi. Visul nu este viaţa…”

Şi “trenul-minune” e cam gol

pfuuuu

nu mi-am dorit niciodata ca timpul sa treaca mai repede, pentru ca el nu se mai intoarce.
imi aduc aminte prima ruptura dramatica, pe care am resimtit-o atat de acut incat mi-a trebuit ceva vreme sa-mi revin. cel mai tampit lucru e sa simti ca apartii unui loc exact in momentul in care trebuie sa-l parasesti. terminam liceul, dar traind intr-o comunitate atat de inchisa si “fortificata” n-am vazut in asta o eliberare; dimpotriva: am fost cuprinsa de panica. apoi mi-a fost dat sa respir atat de mult aer incat m-am inecat si nu mi-am mai dorit sa ies din casa. eram singura. tanjeam dupa zilele alea cand ajungeam in locul meu, acolo unde franco isi repara masina zi de zi in curte, unde la radio mergea concertul care avusese loc cu o seara inainte, acolo unde luam din drum un ziar si o cafea pentru profesorul meu de pian (”cat zahar sa pun?-sanda esti femeie, stii cat zahar sa pui”). nu aveam bani, dar nu era nici o problema: cantam o jumatate de ora in strada si faceam cat sa ne ajunga pentru tigari si o bere in albinutza (si duminica, insomnia). apoi acolo mai erau motorash, pogo, julia, marean, balint, gumele cu 5 bani, supele chimice, conservele de 9 lei furate, coca cola, pachetele mici de tigari ascunse prin banci, bancurile bune, festivalurile si concertele saptamanale, chiulitul la ora 5 dupa-masa in fiecare luni ca sa prinzi spectacolele-lectura din diesel. privind inapoi vad acea perioada ca o alta viata a mea, trecuta si ingropata.

var…ă!

e a douăzeci şi una lună iulie pe care o apuc. mi s-a spus că atunci când m-am născut era caniculă şi oamenii bătrâni leşinau pe străzi. unii dintre ei mai şi mureau. eu mă năşteam. mi s-au adus gladiole la spital. nu suport gladiolele. 

pentru mine, vara are miros de pepene galben. de fân. de bere. de jar. de porumb fiert. de nisip şi praf. de părul blond la rădăcini al surorii mele. de mâl şi mătasea broaştei. de iarbă.

cu fiecare vară sunt tot mai bărtrână.

perfect…

visez la o lume atât de ideală încât până şi cele mai reuşite exemplare umane să se plictisească de o existenţă atât de perfectă. visez la ceva alb, imaculat, neted, plat, fin, finisat la milimetru, curat, parfumat, armonios, melodios, subtil … cât de greu de suportat ar fi acel “ceva”! de ce? pentru că într-o lume perfectă nu am mai avea nevoie de cuvinte.